Pentru bunica mea

Ca de multe ori de cind a parasit aceasta lume, ieri 14 septembrie,
m-am gindit la bunica mea.
Ar fi fost ziua ei de nastere. I-am simtit si ii simt prezenta, blindetea ei inconfundabila, surisul…

Fiind nascuta in 1915 avea apanajul, gratia si naturaletea unei lumi de mult apuse. Era limpede si nobila, fara sa incerce sa fie asa…
Poate pare sentimental ce zic, dar fara ea – Elena, ca asa o
chema -, eu n-as fi supravietuit. Ea era liantul dintre mine si adevarata lume. Era pioasa, avea acea simplitate a unei credinte care n-avea nevoie de gesturi sau cuvinte.
Tacit, prin prezenta ei, mi-a transmis si mie aceasta certitudine, aceasta conexiune nemijlocita cu Misterul de dincolo de forma. Aceasta certitudine mi-a fost pavaza in momentele de mari incercari si cumpene prin care altfel n-as fi reusit sa trec. Prin intermediul ei, am simtit Izul Misterios al vietii, simtirea  Tainii-de-apoi.  Narcisele si crizantemele erau apostolii si martorii secreti ai acestei taceri. De atunci Dumnezeu miroase a narcise si povesti…

…ea e povestitoarea ce inca povesteste, si Cuvintul se intrupeaza viu prin amintirea ei.

Ei, i-am scris aceasta poezie :

Inca se mai auzea jocul copiilor
din departari…

Eu te strigam
si ne intilneam
in Casa de linga Asfintit

Erau povesti cu trimbite,
tobe si alame
cu craiese si alaiuri indelungi

Noi plecaseram demult in cautarea lor

Mergeam pe drumul lung de ceara

Eu eram printul de Sare
Tu erai regina mea

Chemarea vesnica tacea…

La masa innoptarii reveneam
Te priveam incet…
Ciudat
Tu imbatrinisei

Oglinda de cristal mai povestea

Ti-aduci amine?

Eu eram copilul
din povestea ta